... deoarece:
1) ei vor ca sa obtina o productivitatea p ................ este medie, adica sa plateasca pe ea cat mai putini bani cu putinta;
2) in loc ca banii sa fie tipariti si distribuiti cat mai ieftin - prin credit - si cu viteza luminii, de catre banca centrala oricui are nevoie urgenta, mai facem noi economia mare cand o zbura Isarescu ...........
http://standard.money.ro/macro/ce-se-va-intampla-cu-statele-care-dau-faliment-ce-face-romania-13242.htmlCe se va întâmpla cu statele care dau faliment? Ce face România?
vezi toate articolele de Lucian Davidescu
azi la 12:39 comenteaza acum 555 vizualizari.
De-o parte și de alta a Oceanului, zarurile sunt aruncate. Guvernele nu-și mai pot onora promisiunile. Rămâne doar să aleagă calea de ieșire.
Ce se va întâmpla cu statele care dau faliment? Ce face România?+ Click pe grafic pentru mărire +
Variantele sunt trei:
- austeritatea (soluția europeană), prin care sunt tăiate drepturi sau chiar naționalizate economiile viitorilor pensionari
- inflația (soluția americană), prin care valoarea tuturor veniturilor și economiilor este diluată până la “echilibru”
- încetarea de plăți (cine va fi primul?), prin care pagubele sunt suportate exact de cei care și-au asumat riscul: băncile.
Oricare va fi deznodământul, un lucru va deveni limpede. Statul nu este un datornic de încredere, așa cum se credea. Nici pentru creditori, nici pentru propriii contribuabili. Asta înseamnă că nu va mai vrea și nici nu va mai putea să funcționeze cu deficit bugetar.
Cum stă România în tot acest puzzle? În primul rând, soluția de ieșire va fi cea mai rea posibilă: O combinație a celor trei variante, în care sunt adunate toate dezavantajele și ratate toate potențialele avantaje.
- austeritate: se taie salariile aiurea, dar risipa rămâne.
- inflație: se suprapune cu recesiunea într-o combinație pe doar cei mai incompetenți o pot obține.
- încetarea de plăți: deja, guvernul României e în situația asta. Exportatorii care au de luat TVA înapoi și furnizorii statului nu-și iau banii cu lunile. Numai că nu ei sunt cei care și-au asumat riscuri, doar plătesc pentru calculele proaste ale statului.
Ce lecții tebuie să învețe România din această situație:
1. În 2005, FMI recomanda României excedent bugetar. Dacă îi asculta atunci, nu mai avea nevoie de ei acum.
2. “Dar fără deficit nu ne putem dezvolta!” Sigur, ați dezvoltat clientela, risipa și contractele umflate. Pe datorie.
3. Finanțele publice funcționează ca un stimulent pervers. Deși statul e cel mai nesăbuit cu banii, mai ales dacă sunt luați cu împrumut, creditorii îl preferă. Pentru că dreptul de-a lua din orice sunt în stare contribuabilii să facă îl ajută să stea mai departe de faliment.
4. Cuvântul faliment are un mare păcat: prea multe sensuri. Acum, nu vorbim despre desființarea unui activ, pentru că e o variantă nerelevantă.
În primul rând, faliment înseamnă incapacitatea de-a achita o datorie chiar și după executarea silită. Oricine poate ajunge în situația asta: persoană, companie, stat.
În al doilea rând, faliment înseamnă deposedarea proprietarului de activul falimentar, simultan cu ștergerea datoriilor care nu mai pot fi recuperate. Asta nu se poate întâmpla în cazul unui stat din cauză că, în realitate, cetățenii nu sunt proprietarii lui. Cu toate ăstea, statele ajung, de multe ori, să nu-și mai poată plăti datoriile. Sau să nu-și mai poată respecta propriile politici bugetare.
5. Aici intervine cea mai periculoasă discuție. Are voie justiția sau nu să intervină în politica salarială a guvernului? Discuția este periculoasă pentru că pune problema în acești termeni. Justiția nu doar că are voie ci este obligată să arbitreze respectarea legilor, iar guvernul nu are drepturi mai multe în fața instanței decât o companie oarecare sau decât un individ.
Are doar mai multe responsabilități.
6. Nu este problema instanțelor sau a telefon mobilții Constituționale dacă statul are destui bani pentru ca să-și acopere cheltuielile, voluntare sau nu. Problema e, de fapt, în altă parte.
7. Problema este că ordonatorul de credite nu are răspundere limitată și nu își poate declara insolvența. De exemplu, judecătorii care-și dau dreptate în procesele pentru sporuri ar trebui să treacă la executarea propriei instituții, apoi să se dea singuri afară. Dacă nu se strâng destui bani, ghinion! Asta este rezolvarea simplă la o problemă care pare absurdă.
8. A doua mare problemă este stabilirea cotelor de salarizare prin lege a statului. Cotele de salarizare ar putea fi – cel mult – plafoane superioare, dar în niciun caz garanții.
9. Mecanismul suprem de control, însă, este plafonul de cheltuieli. Fie unul fix, care să prevadă că cheltuielile nu pot depăși încasările, fie un amortizor: cheltuielile de anul acesta nu pot depăși încasările de anul trecut. În ultima variantă, se asigură economisire în anii de creștere economică și e permis un ușor deficit în anii de scădere.
10. Pentru reglajul fin, există și alte soluții – bugetele ipotecate. Asta înseamnă că fiecare sursă de venit este asociată unui singur tip de cheltuială. De exemplu, toți banii strânși din acciza pe benzină merg pentru întreținerea drumurilor sau ajutoarele sociale sunt plătite exclusiv din impozitul pe profit și în limita sumelor încasate din el.
www.riscograma.ro
